Biografie altfel

1967 Născut la Roman, județul Neamț, pe 12 iulie 1967.

Până la vârsta de 7 ani, este posibil să se fi petrecut cea mai fericită perioadă a vieții mele. Am cunoscut lumea prin filtrul bunicilor mei materni. Cel mai bun profesor al meu a fost bunicul. Datorită lui, la 4 ani, ştiam să citesc, să cânt şi să recit. Acum 50 de ani, eu cunoşteam, în mare, vieţile celor mai importanţi scriitori români, când s-au născut şi când au murit, principalele opere. Din acest motiv, dar şi pentru că ştiam multe bancuri, eram atracţia adunărilor din cartier, toată lumea voia să audă ce mai spune şpanchiul. Și oamenii se bucurau să mă audă, chiar dacă aveam doar 4-5 ani.

Bunicul m-a învățat să iubesc animalele și să îngrijesc grădina. Și mi-a predat una dintre primele lecții importante: omul se naște ca să fie fericit. Tot bunicul m-a învăţat câteva lucruri esenţiale: că cea mai frumoasă meserie din lume este cea de medic (însuşi „Moş Gerilă” avea un fiu medic!), că „americanul bătrân” e cel mai tare în toate, pentru că știe să ia de la ceilalți tot ce este valoros, dar şi că cel mai important lucru de făcut în viaţă este să te distrezi. Foarte încântat a fost când un musafir m-a întrebat ce-aș dori să devin și eu am răspuns pe nerăsuflate: președintele SUA vreau eu să fiu!

De pe la vreo 4 ani, plecam dimineața de acasă și, până seara, nimeni nu mai știa de mine. Ajungeam în amurg, înfometat și murdar, uneori lovit sau zgâriat, dar în fiecare zi mai învățam câte ceva. În special, cum să gestionezi relațiile cu semenii tăi. Căci multe prostii am făcut în anii aceia și pe mulți i-am necăjit din cauza metehnei ăsteia de atunci: îmi plăcea să experimentez, să văd ce se întâmplă dacă… Deși locuiam în centrul Romanului, atmosfera era pur rurală.

De-atunci, când sunt lăudat pentru lipsa mea de mofturi, argumentez: „sunt băiet năcăjît, de la țară”… Zona dintre Smirodava și Bulevardul Republicii era ca o enclavă, ca un sat cu care s-a astupat gaura unui oraș. Vecinul Ciobanu avea vreo 50 de oi. O casă părăsită trona pe strada mea, Ecaterina Teodoroiu, în mijlocul drumului principal, neasfaltat, lângă un șantier în construcție în care nimeni nu lucra, și ea constituia tărâmul de basm al imaginației noastre mistice ori ezoterice. Acolo am învățat să fiu „conspiraționist”.

Bunica era cu rigoarea. Nici până în ziua de astăzi nu am văzut pe cineva să muncească mai mult decât o făcea bunica în acei ani ai copilăriei mele. De aceea, ea era responsabilă și cu pedepsele corporale pe care le meritam zilnic. Am fost extrem de enervant de mic. Neascultător, „cu idei”, periculos pentru valorile materiale din jur, impertinent. Ca acum. Drept care am fost bătut după cum urmează: 1. Bunica. Nuiele de alun. Treceau prin treningul indigo ca grebla prin fân şi lăsau un imprimeu violet, ca de la grătarul de mititei; uneori nu puteam sta aşezat pe scaun câteva zile (de fapt, nici în mod normal nu puteam sta locului mai mult de cinci minute).

De treningul indigo şi fundul inclus m-a muşcat şi Ţuchi, câinele din vecini, pentru că îi făcusem, în mod repetat, semne pe care el le-a considerat drept obscene; şi pe el îl enervam. Bunica a trăit până la 94 de ani, până în 2013, o adusesem de câţiva ani în Iaşi, cu mine, ca să o putem îngriji. Probabil că a fost omul care m-a iubit cel mai mult. 2. Tata. Cureaua de la pantaloni. O dată şi furtunul de la maşina de spălat.

Două lucruri îl deranjau: dacă minţeam şi dacă eram „nepoliticos”.

Şi pe el, şi pe bunica i-aş primi bucuros înapoi, acceptând, în schimb, două nuiele şi trei curele la fund în fiecare săptămână, să spunem, marţea şi vinerea. 3. Mama. Câteva palme, de vreo două trei ori. 4. Băieţii din cartier. Abia prin clasa a VIII-a am trecut la palmares pozitiv, cîştigând din ce în ce mai multe polemici prin mijloace rudimentare.

Deci, bătaie cât cuprinde. Cu toate astea, se pare că nu am rămas traumatizat, nici complexe de inferioritate n-am dezvoltat. Ba, din contră. Mereu m-am băgat „la bătaie”, niciodată n-am stat în tribună, încurajându-i pe alţii s-o facă în locul meu. O personalitate „voluntară”, revoltată şi individualistă. De multe ori îmi dau seama că moaca mea cere şi acum palme. Cum copilăria mea a fost cea mai fericită perioadă a vieţii şi cea în care am simţit ce înseamnă libertatea, probabil că de-acolo mi se trag şi unele pusee revendicative şi excesele antisociale ale spiritului de dreptate. Pentru că pentru asta nu m-au antrenat suficient cei care au avut grijă de mine: să fiu obedient.

Bunica mi l-a arătat pe Dumnezeu și ei îi datorez faptul că, de-atunci începând, mă aflu sub protecția lui. Altfel, nu se explică faptul că am scăpat de la moarte, în pofida legilor fizicii, în trei rânduri. Și cum aş putea să-mi bat joc de religie sau să-l iau în râs pe Dumnezeu când îmi amintesc cum se ruga bunica mea, în semiîntuneric, înainte de a se culca, sau pe tatăl meu care-mi explica de ce credinţa este fundamentală pentru sănătatea societăţii? Pentru mine, cei care m-au crescut şi cei care m-au ajutat − aceia sunt Dumnezeu!

1974 Încep clasele primare la Școala generală nr. 4, în Iași.

Pentru a începe școala, am fost mutat la Iași. Un șoc pe care mă mir că l-am trecut cu bine: din libertatea neîngrădită a casei bunicilor și a fundăturii din centrul Romanului, într-un apartament de două camere nedecomandate și în care fiecare mișcare era monitorizată de părinții mei. Vara, era saună, dar apartamentul de la ultimul etaj părea o sală a oglinzilor, căci orice petec de perete era acoperit cu rafturi pentru cărți.

Părinții mei erau profesori universitari la Filologie și tocmai trecuseră prin anii aceia de făurire a carierei, de asta au fost nevoiți să mă încredințeze bunicilor, la 90 de kilometri distanță, în primii mei ani de viață. Pe vremea aceea, era obligatoriu să începi școala primară la vârsta de șase ani; nu știu cum au făcut ai mei, profitând de ceața Iași-Roman, și m-au înscris în clasa întâi abia la șapte ani și două luni. Am avut așadar, între șase și șapte ani, primul meu an sabatic.

Dacă acum sunt așa cum sunt, lor li se datorează: bunicilor, părinților, cărților, dascălilor. Sunt modelat după ADN-ul tatei și al mamei, dar și după amprenta personalității învățătorului meu, a profesorului de matematică ori a dirigintei mele. Destinul a făcut ca toți cinci să moară în brațele mele…

Rebel fiind, uram la ei lucruri; dar acele lucruri ajungeau la inima mea și mă făceau mai bun, în pofida voinței mele.

Perioada școlară este aceea a prieteniilor pe viață. Pentru că lumina dascălilor nu iradia direct asupra mea, ci prin și alături de colegii mei, ei înșiși plastilină întru modelare. De aceea e cea mai frumoasă, pentru că presupunea, deodată, intrarea în colectivitate și contactul cu minți luminate. E cert că omul nu a fost creat pentru a viețui singur, interacțiunea cu semenii este vitală pentru dezvoltarea personalității umane. Orice teorie care se opune acestui dat, atomizând societatea și însingurând individul, este morbidă.

O lume care-și păstra încă fundația de normalitate. Olimpici sau codași, înalți și scunzi, fete și băieți, constituiam acea familie extinsă, un organism viu, o echipă în care nimeni nu se simțea abandonat sau inutil – adică ceea ce ar trebui să însemne societatea în ansamblu; asta învățam, pe lângă materii: cum să devenim membri ai societății.

Am făcut parte din generația „decrețeilor”, considerată astăzi ca fiind cea mai educată din istoria României. Eram de trei ori mai mulți decât orice serie dinaintea sau de după noi. La Școala generală 4, din Tătărași, de obicei, erau clase, în ciclul primar, de la A la D. Noi eram până la M, eu eram în J; peste 40 de suflete într-o singură clasă. Mi-i amintesc pe colegii mei și acum, pe fiecare în parte, de-atunci, din gimnaziu, din liceu. Prietenii apropiați pe care-i am acum sunt aproape toți… de-atunci.

Pe palmele mele de „luptător neînfricat” zăresc și acum urmele riglei de nuc, cu grosime de 8 milimetri, a învățătorului meu. Pedepsele (și) corporale pentru indisciplină ori rea-voință – trăsături tipice pentru unii copii cu personalitate excesivă (tocmai aceia de care se leagă speranțele viitoare de progres!) – făceau parte din ritualul consimțit al colectivității patronate de dascăl în lupta comună întru devenire și autodepășire. Apologeții educației de tipul „lasă copilul să facă ce vrea și nu-l pedepsi niciodată prin durere” au reușit, prin denaturarea demersului educațional firesc, să creeze generații cu carențe de nerecuperat în privința empatiei: dacă nu știi ce este durerea, nu vei putea niciodată să ai compasiune, nu vei putea niciodată să simți magia protecției pentru un semen nevolnic, a grijii față de un animal, vei avea mereu tentația cruzimii și, la un moment dat, îi vei da curs.

Nu, nu am fost traumatizat în copilărie de părinții mei sau de profesorii mei, nu mi-au reprimat personalitatea câtuși de puțin, doar m-au întărit, m-au făcut să învăț atunci când trebuia, prin exemple în doze mici, extrem de utile, ce este pedeapsa, ce este durerea, ce este umilința, ce este pericolul, ce este eșecul. Înarmat cu aceste cunoștințe, un copil nu mai are, la maturitate, decepții, nu mai are depresii, dar, mai ales, devine imun la răutate. Nu mai are frică și nu mai are rețineri în a-și afirma cu franchețe personalitatea. Când îndoiala față de propria-ți personalitate se insinuează, nu mai trăiești, doar viețuiești (de fapt, supraviețuiești). Și ești inutil pentru cei din jurul tău.

Învățătorul meu m-a deprins să lupt la nesfârșit dacă știu sigur că am dreptate. De teama păduchilor, pe principiul „protejeaz-o pe bunica”, băieții din clasele primare erau obligați să fie tunși chilug, zero. Eu aveam plete, motiv de dispută permanentă între tovarășa directoare și învățătorul meu, care-mi ținea partea, mai ales că el însuși purta plete.

M-au întrebat cunoscuți mai tineri de ce iubesc atât de mult acea perioadă a anilor ʼ70. Nu puteam doar să le răspund vag, că amintirea acelor ani îmi sugerează lumină și bucurie; mai concret, le răspund așa: „Erau timpuri când oamenii se purtau minunat unii cu alții. Din acele vremuri, nu-mi amintesc ca vreodată, pe stradă, la școală, în autobuz, oriunde, cineva să fi ridicat tonul la altcineva, cu gând de ceartă. Nu aveam toate cele prin cămară, dar aveam un lucru neprețuit: respectul.”

1975 Campion al Iașului la șah, grupa de vârstă 7-10 ani.

Am și acum șăhulețul artizanal primit drept premiu. Odată cu mutarea mea la Iași, fuseseră vreo doi ani în care mă schimbasem: afară, se auzea larma copiilor care jucau fotbal în fața blocului, eu stăteam și refăceam din cărți partidele lui Alehin, Capablanca, Fisher. Tata mă învățase șah. Câți tați mai fac lucrul ăsta pentru copiii lor acum?

1978 Admis în clasa de elită a gimnaziului la Liceul Internat „Costache Negruzzi” (1978-1986).

O nouă schimbare în viața mea, din nou ca de la sat la oraș. Fusesem primul în clasele primare, acum trebuia să încerc să devin primul printre primii din alte cartiere. Trăiesc și acum emoția primilor pași „pe ʼnaltele trepte-a intrării” și apoi în somptuoasele săli ale celui mai celebru liceu din Iași.

Trăiam în plină epocă totalitară. Dogmele comuniste își făceau loc cu predilecție în programa școlară, așa cum și acum mediul școlar este penetrat de otrăvurile ideologiei woke. Aveam discipline, mai cu seamă ulterior, la facultate, precum Economie politică sau Filosofie materialist-dialectică. Unele materii, precum Istoria, Constituția (!), chiar și Limba română erau serios impregnate de ideologia marxistă: la Istorie, unele perioade erau ocolite, altele erau tratate exhaustiv, unele viciate în mod cert; la Limba Română, erau inserați autori proletcultiști precum Victor Tulbure, Anatol E. Baconski ori Mihai Beniuc, dar cu măsură și, mai ales, cu respect față de Eminescu, Rebreanu, Caragiale – niciodată distorsionați ori încriminați pentru cine știe ce idei anacronice raportat vremurilor acelora.

Cum se putea una ca asta? Datorită conștiinței și personalității profesorilor noștri. Îmi amintesc de profesorul de istorie Eugen Vârgolici, când eram în clasa a șasea: lua manualul, părea că-l răsfoiește, apoi îl arunca pe catedră cu lehamite și începea să ne povestească istoria românilor așa cum îi dicta conștiința. Profesoara de română, diriginta mea, ocolea cu grație pasajele cu ode la adresa Partidului și a mărețului conducător și insista pe lecțiile (majoritare) care descriau fibra poporului român: multiplele fațete eminesciene, rădăcinile culturale de la Dimitrie Cantemir încoace, estetica urâtului a lui Arghezi și câte și mai câte… Iubirea de cunoaștere și de adevăr ne era transmisă de cei în ale căror suflete ea nu se stinsese. Căci nicio epocă nu-ți poate suprima demnitatea culturală, dacă ai mereu grijă de sufletul profesiunii tale.

Retrospectiv, îmi pare de necrezut cum putea acea generație de profesori, după 30 de ani de totalitarism (dintre care primii 15-20 crânceni), să-și mențină demnitatea profesională, verticalitatea didactică, fibra de dascăl pe care o știam de la Domnu Trandafir al lui Sadoveanu, iar după încă 30 de libertate să se înconvoaie ca batoanele de ciocolată în bătaia soarelui… Este posibil ca anii de „libertate” să se fi sumat anilor de „dictatură”, altfel nu se explică. Paradoxul ar putea fi combătut poate prin teorii de tipul „este o distrugere programatică, conform unui plan, a tuturor instituțiilor care reprezintă pilonii societății” sau „ideologia neomarxistă este cu mult mai nocivă decât aceea din care se trage”, dar, desigur, acestea ar fi „conspiraționiste”, poate chiar de influență rusească.

1979 Am învățat să cânt la chitară.

Pentru că luasem premiul intâi și în clasa a V-a, mama mi-a cumpărat chitară de la magazinul „Muzica”, de pe Ștefan cel Mare. Mă văzuse că mereu mă opream în fața vitrinei ca să admir formele ademenitoare ale chitarelor, deși nu îndrăzneam să cer. Mi-a cumpărat-o pe cea roșie. Apoi a rugat un student de-ai ei să mă învețe. Era vârsta la care băieții încep să scrie versuri. Acum, aveam șansa să le pun pe-ale mele și pe muzică. Și așa am și făcut. După câțiva ani, aveam formația mea, „Miocard”, eu fiind responsabil cu vocea și chitara rhythm.

Tot în anul acela, m-am apucat de filatelie și de un sport de performanță: scrimă. Eram la secția spadă și primele șase luni am făcut doar fandări. Și acum detest fandările.

1980 Locul 1 la Olimpiada județeană de matematică.

Pe vremea aceea, nu exista fază națională pentru cei din gimnaziu, așa că m-am mulțumit cu gloria locală. Ce satisfacție uriașă îți dau victoriile în confruntări ale minții!

1981 Locul 2 la Olimpiada județeană de matematică.

Începeam să înțeleg că diversitatea de preocupări scade din performanța într-un anume domeniu, dar e cu mult mai bine așa. Mă îndrăgostisem.

1982 Locul I la admiterea în treapta întâi.

Dacă ar fi să numesc un sentiment ori o stare de spirit care domina atmosfera celor 12 ani de școală, nu ar fi poate nici bucuria de a fi împreună, deși acela era liantul, nu ar fi nici teama de examene – o, da, uneori și acum visez că am confundat subiectul la teză! – nici fiorul în fața feminității colegelor mele, probabil că cel mai pregnant în memorie ar fi spiritul de competitivitate.

Acesta alimenta ambiția de a deveni în fiecare zi mai bun, mai aproape de colegii care erau mai ageri la problemele de fizică, mai iuți la sprint, mai melodioși în pronunția la franceză, mai țiitori de minte ai datelor istorice ori ale celor de geografie economică…

Așa cum cărțile citite în adolescență așază în subconștientul nostru cărămizi invizibile, disparate, fără legătură aparentă între ele sau cu subiectele din acele cărți, dar care se vor reuni cândva în solidar pentru edificiul personalității noastre întrupată pe scheletul culturii generale, tot așa și lecțiile în colectivitate sunt ca liantul de ciment al acelor cărămizi; ele consolidează și dau formă minunilor care ne pătrundeau în suflet în fiecare zi, prin fiecare carte citită ori prelegere auzită.

1983 Am renunțat la scrimă și m-am apucat de shotokan.

Aveam să constat și să accept că sunt antitalent la sporturi, însă oricum era de preferat un sport individual, că măcar nu-i încurcam pe ceilalți. Au existat, totuși: șah (1974-1980), scrimă (1979-1981), karate (1983-1989), bridge (1986 până în prezent).

1984 Locul 2 la Olimpiada județeană de matematică.

Necalificant. Doar locul 1 mergea la faza națională.

1984 Locul II la admiterea în treapta a doua.

În anul acela, am scris și o carte, „The Beatles” – colaje adunate din revistele vremii și interpretări personale ale versurilor și melodiilor.

1985 Am fost dat afară din UTC.

Motive: 1. tată transfug; 2. am făcut „foc de tabără” cu „Scânteia tineretului”, organul de presă al UTC. Șeful organizației pe liceu era MRU.

Tatăl meu a căpătat statut de transfug. Era profesor de Literatură română la Universitatea din Augsburg și, în ciuda performanțelor de acolo (simpozioane Eminescu și Caragiale), organele de partid și de stat au hotărât că este dușman al poporului. Timp de cinci ani, până la Revoluție, mama și cu mine nu am avut voie să-l vedem.

A fost și anul când am evitat cu greu corijența la matematică. Tocmai descoperisem că vocația mea nu se îndreaptă spre științele exacte, ci spre Medicină. Iar pe profesorul de matematică nu-l interesau performanțele mele anterioare la matematică, ci ceea ce știam în momentul ascultării sau al tezelor.

1986 Admis la Facultatea de Medicină Generală din Iași.

În 1986, concurența la admiterea la Medicină era de zece pe un loc. Am intrat pe la jumătatea listei. Pentru că am reușit, mama mi-a dat voie să aduc, în micul apartament, primul meu cățel. Au urmat, de-a lungul vieții, și alții.

Din acea clasă de elită a Liceului Internat „Costache Negruzzi”, 12 am devenit medici, majoritatea în centre universitare, și restul ingineri. Cei mai slab cotați la examenele și diversele testări, care se succedau cu frecvență nemiloasă, au devenit oameni de afaceri de succes. Antrenamentul asiduu de competitivitate ne-a făcut să fim mereu printre primii în orice, să ne mobilizăm feroce mai cu seamă la examenele decisive pentru viitoarele noastre cariere.

Artiști nu am avut în clasă, dar mulți dintre noi cântam la un instrument și practicam, cu mai mult sau mai puțin succes, un sport. Profesorul de muzică, devenit ulterior, după Revoluție, preot, ne ducea aproape în fiecare lună la Filarmonică. Corul liceului, din care câțiva din clasă făceam parte, a câștigat, sub bagheta lui, finala pe țară. Profesorul de matematică, deși nu ne era diriginte, se întâlnea mereu cu noi în afara orelor de clasă, fie pentru pregătirea suplimentară a olimpicilor, fie doar ca să stea de vorbă cu noi; ne ducea de două-trei ori pe trimestru prin păduri, ori la săniuș.

Pentru că știa că performanța campionilor lui depindea nu numai de buchea logaritmului, ci și de oxigenarea creierului, că la examen participam individual, dar pregătirea o făceam în echipă și aceasta trebuia sudată în mai multe moduri. Practic, fiecare om din cancelarie a contribuit cu ceva la a ne învăța să fim oameni. Pare simplu, dar această simplitate se poate manifesta doar în normalitate.

Așa ajungeam să ne venerăm profesorii, uneori retroactiv (pentru că, de multe ori, eram și-n conflict, pe parcursul anilor școlari), dorind poate să ajungem ca ei sau preluându-le modelul. Iar noi, întru gratitudine, le compuneam versuri, mai cu seamă atunci când mergeam să-i urăm, la sfârșit de decembrie. Sub pavăza versificării (pe principiul „n-am găsit altă rimă”) puteam să ne vărsăm atunci tot năduful nemulțumirilor puerile pe care le aveam la adresa lor. Atunci, clasa de matematică-fizică excela, fie și pasager, în domeniul umanist. Așa era școala pe vremea mea.

1990-92 Lider al studenților în Senatul UMF Iași.

Emulația postrevoluționară m-a așezat în posturi ciudate, noi pentru mine. La vremea aceea, Senatul era constituit 50% din studenți; e clar că liderul lor avea o putere uriașă. Atunci a fost și prima tentativă de a fi exmatriculat din Universitate.

1990 Căsătorit, doi copii (născuți în 1991 și 1992).

1991 Încep munca la „Terapeutica medicală”.

Probabil rămasă și acum una dintre cele mai frumoase cărți de medicină, „Terapeutica medicală” a profesorului Gabriel Ungureanu propunea un concept total nou de redactare a informațiilor medicale. Aportul meu științific a fost insignificant, dar tehnoredactarea revoluționară mi-a aparținut integral. Prima ediție a apărut în 1993, au urmat și altele.

1992 Locul 2 la concursul pe oraș de intrare, ca preparator, în UMF Iași, disciplina Medicină internă.

La terminarea facultății, am avut norocul să pot participa la un examen de intrare în UMF. Au fost șase locuri în clinicile de medicină internă. Am ales clinica de gastroenterologie, unde lucrez neîntrerupt din 1993 și până acum (deși diriguitorii au vrut să mă concedieze în vara lui 2021 din cauza atitudinii împotriva măsurilor guvernamentale anti-pandemie). În 2003, această clinică a devenit de sine stătătoare, cu personalitate juridică, prin înființarea Institutului de Gastroenterologie și Hepatologie (IGH).

1993 Stagiu de perfecționare la Miskolc (Ungaria).

1994 Stagiu de perfecționare la Arnhem (Olanda).

1995 Asistent Universitar prin concurs la Clinica II Medicală, Sp. „Sf. Spiridon”.

1996 Specialist de Medicină Internă.

1997 Admitere la Doctorat, cu tema „Stadializarea cancerului rectal prin ultrasonografie endoluminală”.

2001 Medic primar de Medicină internă.

2004 Specialist de Gastroenterologie (a doua specialitate).

2007 Doctor în Medicină.

Da, 10 ani a durat până să-mi termin doctoratul. Conducătorul meu de doctorat evita cu obstinație orice discuție referitoare la acest subiect. Cu mare drag rupea în fața mea hârtiile pe care scriam diversele capitole. Când am început ceretarea, tehnica respectivă era premieră națională; când am încheiat-o, deja unele centre universitare trecuseră la nivelul următor.

2008 Am suspendat orice colaborare cu reprezentanții industriei Pharma.

Asta a însemnat stoparea aproape oricărei activități zise științifice și absența de la congrese. Începusem să înțeleg proporția de minciună din mediul de cercetare. Decizia avea să echivaleze cu stoparea promovării în grad didactic. Pe de altă parte, în registrul național al sponsorizărilor Big Pharma, numele meu nu-l veți găsi. Uriaș avantaj.

2008 Medic primar de Gastroenterologie.

2009 Șef de lucrări, prin concurs, la Institutul de Gastroenterologie și Hepatologie Iași.

Nici acum nu știu cum am trecut de acel examen, în care inițial am fost depunctat sever, urmând totuși să se dea curs contestației. Știam de atunci că e cea mai înaltă treaptă didactică pe care o voi obține.

Din acel an, neîntrerupt, predau cursul de Semiologie medical studenților de anul III.

2008-2009 Director medical al IGH Iași.

O conjunctură ciudată m-a făcut protagonist al unui război care nu era al meu și, din acel moment, n-am mai avut scăpare. Deciziile pe care urma să le iau nu aveau cum să fie în favoarea mea. Încă o carte de scris, cândva.

2009 Curs de Management sanitar.

Un simulacru de curs la un simulacru de școală, Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate (INMSS), echivalentul medical al Colegiului Național de Apărare, gluma de instituție unde-și dau agramații doctoratul. Și acum îmi este rușine de acel episod, pentru prima oară în viață mă simțeam impostor.

2009-2010 Manager al IGH Iași, demis de către ministrul Cseke Attila.

Doar despre această perioadă aș putea scrie o carte. Voi povesti cândva peripețiile acelor luni în care am restructurat IGH, instituția a ajuns prima din țară ca indicatori de performanță, dar am sfârșit prin a fi dat afară.

2011 Guvernul Boc desființează IGH, alături de alte spitale, printre care și Institul Inimii din Tg. Mureș.

2011 Proces câștigat definitiv la ÎCCJ cu Ministerul Sănătății, în speța demiterii nemotivate.

Am primit atunci vreo 14 salarii nemuncite, drept compensație pentru demiterea abuzivă. Dar IGH a rămas desființat și în ziua de azi.

2012 Pierd definitiv, la ÎCCJ, procesul intentat Guvernului României pentru desființarea ilegală a IGH Iași. Începe lupta mediatică pentru reînființarea IGH.

În motivarea judecătorilor, apărută abia după un an, nu se face nicio referire cu privire la aspectele de nelegalitate invocate de mine. Pur și simplu „IGH rămâne desființat, că așa vrem noi!”.

2012 Candidat independent, susținut de PER, la Camera Deputaților – 3,17% (dublul scorului partidului).

Și despre acea campanie electorală voi scrie cândva o carte.

2013 Apare cartea „Rumori”.

În 2013, prietenii mi-au adunat articolele, interviurile și postările de luptă de pe platformele de socializare și au alcătuit o carte de 400 de pagini, pe care au și publicat-o, fără știrea mea, sub titlul (R)umori. În câteva săptămâni, s-au vândut toate cele 3000 de exemplare, banii obținuți fiind donați unor copii dintr-un cartier mărginaș al Iașului. Am devenit astfel primul autor căruia i-a apărut o carte scrisă de el, fără știrea lui, în timpul vieții.

În vara lui 2013, am făcut turneu de lansare a cărții: București, Iași, Botoșani, Suceava.

2015 După trei ani de persuasiune, reușesc să-l conving pe ministrul sănătății (la vremea aceea, Nicu Bănicioiu), redactez Nota de fundamentare și draftul H.G. de reînființare a IGH, dar survine catastrofa de la „Colectiv” și guvernul demisionează.

Probabil, cea mai mare înfrângere din viața mea. Fiind extrem de dureroasă perioada asta 2011-2016, vor fi necesare mai multe volume.

2016-2018 Vicepreședinte și purtător de cuvânt al ALDE Iași.

2020-2022 Perioada de urgie și represalii.

Am fost primul medic din România care a explicat resorturile oculte ale măsurilor aberante din așa-zisa pandemie. Deși supus cenzurii acerbe și acțiunii punitive a Colegiului Medicilor și a conducerii UMF Iași (ulterior, am câștigat toate cele zece procese în instanță), prin intervențiile mele, sper că am contribuit la încurajarea conaționalilor, la menținerea speranței acestora și la reducerea ratei de acceptare a unui produs toxic pentru sănătate, denumit în mod fraudulos „vaccin”.

2022 Prim-vicepreședinte al Coaliției pentru Națiune.

O construcție, din păcate, eșuată. Orice este clădit pe minciună se năruie.

Ianuarie 2024 Intrarea la conducerea Partidului PPR alături de deputatul Mihai Lasca

Sâmbătă, 27 ianuarie, în cadrul evenimentului cu tema “Unitate în dialog – Calea către o Românie Suverană” desfășurat la Palatul Parlamentului, înconjurat de 130 de prieteni, am anunțat că mă voi alătura partidului Patrioții Poporului Român (PPR), fondat de deputatul Mihai Lasca.

Aprilie 2024 Anunțul candidaturii la alegerile prezidențiale în cadrul emisiunii  1-1 cu Anca Alexandrescu de la Realitatea TV

Anunțul a fost urmat de evenimentul cu tema „O țară îmbolnăvită de o clasă politică obedientă are nevoie de Medic!”,  desfășurat la Palatul Parlamentului.